in fiecare seara voi incerca sa pun cate o fotografie aici.... eventual incercam sa discutam despre ele... astept in primul rand critici (va rog, semnati commentariile cu un prenume sau pseudonim... )
miercuri, 8 august 2007
frunze...
am ascultat din nou "lake of tears", si am ajuns si la "like a leaf.." si am regasit poza asta cu .. frunze... abia astept toamna, astept frunzele, astept.... :( timpule, ai mila de mine.... PS. pana si soarele de creta e dragut
"asteptare", "rabdare" sunt doua cuvinte magice. De ce magice? Pentru ca pot avea atat de multe sensuri, depinde de situatie. Putem sa asteptam la o coada ca sa cumparam ceva, putem sa asteptam sa treaca anii sa devenim din copii oameni maturi, asteptam sa treaca mai repede o anumita ora, sa vina pauza (la scoala), asteptam sa vina seara sa iesim la plimbare, asteptam o anumita vizita etc. Mereu trebuie sa avem rabdare si de cele mai multe ori radbarea ne este rasplatita, ne ajuta sa ne bucuram si mai mult de ceea ce asteptam. La prima vedere poza pare foarte trista. Frunzele nu sunt imprastiate uniform ci sunt adunate prin locuri pe unde le poarta de obicei vantul.. iar vremea, cerul pare innourat. Si totusi.. pe trepte este lumina, iar aceasta nu vine de la soarele de creta. Acesta are alt loc.. "lumineaza" altfel si prin faptul ca e un "soare" si pentru ca ...zambeste. (aici se mai poate interpreta). ps: este o poza foarte frumoasa :)
Speranta nu ne abandoneaza niciodata! Noi suntem cei care o abandonam pe ea!
Intotdeauna, intr-o situatie dificila, exista cel putin o sansa de a invinge!
......tristete.....mai ales ca e toamna...frunzele pe scari....scari care pot deopotriva urca sau cobora.... frunzele care par a fi "maturate" de vant,ca si cum sufletul ar fi spulberat in mii de particele,ce-i drept...soarele indulceste cumva atmosfera.....apoi sunt scarile de langa "templu", templul sufletului, sau al iubirii
Rugină şi aur din cer se preling, covor nostalgiei pe drumuri pustii. E giulgiul de moarte al toamnei târzii, ţesut din tristeţe şi frunze de sânge.
Când vântul adie, din ramuri se frâng, în largi serpentine plutind liniştite – spre cer se ridică, dar cad obosite, şi nimeni n-aude cum frunzele plâng.
Poteci de aramă spre zări se întind acolo-unde toamna bolnavă murise – Colindă la cel mai feeric colind.
Din lacrimi de rouă răsar paradise şi noi curcubee în suflet s-aprind sub ploaia de frunze şi ploaia de vise
Muscam din timp de Mihai Leonte
Muşcăm din timp ca dintr-o pâine, Viaţa ne trece zi cu zi, Ce-a fost azi nu mai e mâine, Din Polul Nord la Miazăzi.
Trăim cu amintiră de neuitat, Ce rămân în suflet îngropate, În somnul nostru zbuciumat, Cu vise care mor în noapte.
Nu facem socoteli să adunăm Cât aer intră în plămâni, Mergem înainte mai sperăm, Cu toate că suntem, bătrâni.
Nu tragem linii, definiţii, Nu stăm pe loc ci ne mişcăm, Nu ne permitem premoniţii, Fără să vrem spre viitor zburăm.
Nu e timp pentru bilanţuri Păşim cu timpul înainte, Nu ne înfăşurăm în lanţuri, Căci sufletul ne e cuminte.
- Mai sunt doar trei trepte pana sus. Hai, de ce te incapatanezi sa nu le urci ? Ce e asa de greu ? Trebuie doar sa vrei… Ti-am zis de atatea ori sa incetezi cu lamentarile astea stupide. Nu exista « nu pot », ci doar « nu vreau ». Hai, lupta…
- Tie iti este usor sa vorbesti. Ce stii tu despre suferinta ? Te-ai inchis intre zidurile alea reci si nu te atinge nimic… Tu nu mai esti umana, doar te prefaci. Si vrei sa ma transformi si pe mine. E totul doar in interesul tau, vrei sa redevii « intreaga ». Dar eu… eu nu mai pot. Uf, lasa-ma sa ma odihnesc, te rog. Doar un minut, doar cateva clipe. Am obosit sa urc… Lasa-ma doar sa ma intind pe piatra, cu obrazul peste soare si cu frunzele printre degete. Am nevoie sa plang. Sa iau de la piatra culoarea, de la frunze mirosul si de la soare … deocamdata nimic. De el ma voi folosi ceva mai tarziu, pentru a ma ridica. Acum vreau sa plang, just for fun… Si apoi ma ridic si urc, promit. Dar un singur lucru sa-ti fie clar, dihanie : nu te las sa preiei tu controlul. Eu ma voi folosi de tine si nu invers. Hai, acum pleaca.
*
Desi incerc sa o alung, cateodata ma las invaluita de tristete pentru ca obosesc sa tot lupt impotriva ei. Si atunci imi amintesc : « Adu-ti aminte de un lucru », raspunde maestrul. « Te ineci nu pentru ca ai cazut in apa, ci pentru ca ramai sub apa »
« Cautatorule de Drum, nu exista drum. Drumul se face mergand. » :)
5 comentarii:
"asteptare", "rabdare" sunt doua cuvinte magice. De ce magice? Pentru ca pot avea atat de multe sensuri, depinde de situatie. Putem sa asteptam la o coada ca sa cumparam ceva, putem sa asteptam sa treaca anii sa devenim din copii oameni maturi, asteptam sa treaca mai repede o anumita ora, sa vina pauza (la scoala), asteptam sa vina seara sa iesim la plimbare, asteptam o anumita vizita etc. Mereu trebuie sa avem rabdare si de cele mai multe ori radbarea ne este rasplatita, ne ajuta sa ne bucuram si mai mult de ceea ce asteptam.
La prima vedere poza pare foarte trista. Frunzele nu sunt imprastiate uniform ci sunt adunate prin locuri pe unde le poarta de obicei vantul.. iar vremea, cerul pare innourat. Si totusi.. pe trepte este lumina, iar aceasta nu vine de la soarele de creta. Acesta are alt loc.. "lumineaza" altfel si prin faptul ca e un "soare" si pentru ca ...zambeste. (aici se mai poate interpreta).
ps: este o poza foarte frumoasa :)
Speranta nu ne abandoneaza niciodata! Noi suntem cei care o abandonam pe ea!
Intotdeauna, intr-o situatie dificila, exista cel putin o sansa de a invinge!
......tristete.....mai ales ca e toamna...frunzele pe scari....scari care pot deopotriva urca sau cobora.... frunzele care par a fi "maturate" de vant,ca si cum sufletul ar fi spulberat in mii de particele,ce-i drept...soarele indulceste cumva atmosfera.....apoi sunt scarile de langa "templu", templul sufletului, sau al iubirii
In seara asta doua poezii... :)
Cad frunzele
de Alexandru Bogdanovici
Rugină şi aur din cer se preling,
covor nostalgiei pe drumuri pustii.
E giulgiul de moarte al toamnei târzii,
ţesut din tristeţe şi frunze de sânge.
Când vântul adie, din ramuri se frâng,
în largi serpentine plutind liniştite –
spre cer se ridică, dar cad obosite,
şi nimeni n-aude cum frunzele plâng.
Poteci de aramă spre zări se întind
acolo-unde toamna bolnavă murise –
Colindă la cel mai feeric colind.
Din lacrimi de rouă răsar paradise
şi noi curcubee în suflet s-aprind
sub ploaia de frunze şi ploaia de vise
Muscam din timp
de Mihai Leonte
Muşcăm din timp ca dintr-o pâine,
Viaţa ne trece zi cu zi,
Ce-a fost azi nu mai e mâine,
Din Polul Nord la Miazăzi.
Trăim cu amintiră de neuitat,
Ce rămân în suflet îngropate,
În somnul nostru zbuciumat,
Cu vise care mor în noapte.
Nu facem socoteli să adunăm
Cât aer intră în plămâni,
Mergem înainte mai sperăm,
Cu toate că suntem, bătrâni.
Nu tragem linii, definiţii,
Nu stăm pe loc ci ne mişcăm,
Nu ne permitem premoniţii,
Fără să vrem spre viitor zburăm.
Nu e timp pentru bilanţuri
Păşim cu timpul înainte,
Nu ne înfăşurăm în lanţuri,
Căci sufletul ne e cuminte.
E dragutza poza...bine surprinsa:P
- Mai sunt doar trei trepte pana sus. Hai, de ce te incapatanezi sa nu le urci ? Ce e asa de greu ? Trebuie doar sa vrei… Ti-am zis de atatea ori sa incetezi cu lamentarile astea stupide. Nu exista « nu pot », ci doar « nu vreau ». Hai, lupta…
- Tie iti este usor sa vorbesti. Ce stii tu despre suferinta ? Te-ai inchis intre zidurile alea reci si nu te atinge nimic… Tu nu mai esti umana, doar te prefaci. Si vrei sa ma transformi si pe mine. E totul doar in interesul tau, vrei sa redevii « intreaga ». Dar eu… eu nu mai pot. Uf, lasa-ma sa ma odihnesc, te rog. Doar un minut, doar cateva clipe. Am obosit sa urc… Lasa-ma doar sa ma intind pe piatra, cu obrazul peste soare si cu frunzele printre degete. Am nevoie sa plang. Sa iau de la piatra culoarea, de la frunze mirosul si de la soare … deocamdata nimic. De el ma voi folosi ceva mai tarziu, pentru a ma ridica. Acum vreau sa plang, just for fun… Si apoi ma ridic si urc, promit. Dar un singur lucru sa-ti fie clar, dihanie : nu te las sa preiei tu controlul. Eu ma voi folosi de tine si nu invers. Hai, acum pleaca.
*
Desi incerc sa o alung, cateodata ma las invaluita de tristete pentru ca obosesc sa tot lupt impotriva ei. Si atunci imi amintesc : « Adu-ti aminte de un lucru », raspunde maestrul. « Te ineci nu pentru ca ai cazut in apa, ci pentru ca ramai sub apa »
« Cautatorule de Drum, nu exista drum. Drumul se face mergand. » :)
Trimiteți un comentariu