in fiecare seara voi incerca sa pun cate o fotografie aici.... eventual incercam sa discutam despre ele... astept in primul rand critici (va rog, semnati commentariile cu un prenume sau pseudonim... )
Evil ?? hmm... eu nu prea vad asa... eu "vad" altceva. S-ar putea sa ma insel dar mie mi se pare ca de abia acum iese soarele... dupa o furtuna, dupa ce s-au adunat multi nori negri si tot ce e legat de asta... acum iese soare, in sfarsit... In sfarsit va fi lumina, iar norii intunecati vor fi alungati... (cred ca mai degraba ar fi "sfarsitul raului"... desi uneori sunt bune si furtunile daca sunt moderate) :)
Am zis ca s-ar putea sa ma insel :D Asa am vazut eu... asta e impresia pe care mi-a lasat-o aceasta poza... Inseamna ca in noaptea asta va fi furtuna, iar soarele va rasari maine.. sau in alta zi, daca va tine mult vremea asta... Si totusi... chiar daca e o furtuna... tot poti gasi ceva de facut, ceva care sa iti ocupe timpul si sa nu fii afectat de furtuna... iar in cazul in care iti place furtuna... poti sa stai sa o admiri, sa meditezi...
Nu esti singurul caruia ii place ploaia... mie cel mai mult imi place ca atunci cand ploua sa ma plimb incet, sa simt fiecare picatura de ploaie ce-mi atinge fata, corpul... Numai ca in imagine norii sunt cam negri.. s-ar putea sa fie o vijelie mai mare, cu vant puternic... si atunci nu mai e chiar asa placut.. Dar... cine stie? poate ma insel din nou...
: ) Cand am vazut poza si eu am crezut ca furtuna a trecut deja si soarele abia rasare. O viziune ciudat de optimista pentru mine :P Dar dupa ce am citit comentariile, s-a dus pe apa Sambetei viziunea mea : (( Acum nu pot sa vad decat norii abatandu-se asupra pamantului. Clar: nu voi mai citi comentariile decat dupa ce il scriu pe al meu. Si totusi, desi totul este trist in lume (am incheiat citatul ;) ), vreau sa ma reintorc la imaginea mea optimista. Fiecare vede ce vrea sa vada, fiecare construieste „realitatea” lui. So ... story (am sa ma straduiesc sa aiba un happy ending dar nu promit nimic): In ziua aceea obosise. Nu mai avea forta sa lupte, nu mai avea motive sa straluceasca, nu mai vedea nici macar sensul de a darui caldura. Voia doar sa fie lasat in pace, sa fie „uitat” de toti oamenii aceea de jos... La inceputurile Timpurilor, ii erau dragi. Ii zambeau in fiecare dimineata, ii alergau in intampinare imediat ce el se trezea din somn. Il rugau sa ii incalzeasca si sa le insoteasca fiecare pas, sa le binecuvanteze pruncii si sa le ajute culturile sa rodeasca. Ba unii chiar ii multumeau ... cand isi mai aminteau sa o faca. Avea pana si templu ridicat in onoarea lui! Acum nici macar nu mai stiu sa ceara lumina si caldura. Au impresia ca toate acestea li se cuvin de drept si ca el exista doar pentru a servi intereselor fiecaruia dintre ei. Daca vrea sa ii salute dimineata, mangaindu-le pleoapele, de cele mai multe ori este injurat: in timpul saptamanii pentru ca i-a trezit prea tarziu si vor intarzia la munca, iar in week-end ... pentru ca i-a trezit prea devreme. Daca le da caldura, sunt nemultumiti ca le da prea multa. Daca nu ii incalzeste, il privesc urat si se plang de frig... Dar el? La el se gandeste cineva? Au impresia ca el e de piatra? Ca nu simte, ca nu aude, ca nu vede? Oh, nu... Il doare fiecare firicel de fum ce iese pe hornurile rafinariilor, pe teava de esapament a fiecarei masini, pe geamul fiecarui apartament. Il doare fiecare explozie de bombe, fiecare racheta lansata, fiecare avion ce ii zboara pe langa ureche lasand in urma dara de kerosen. Astea toate sunt cauza caldurii insuportabile, nu el! Asa ca azi nu mai vrea sa stie de ei. Azi isi ia dupa-amiaza libera. Nu-i mai pasa de nimeni... Din moment ce el nu-i poate multumi (si chiar se straduieste!), ii va lasa in compania norilor si a furtunii ... poate se vor simti mai bine ... Se duce sa doarma. [...] Oh, dar insistenta constiinta mai are! Cum oare poate scapa de ea??? Si omuletzii aia care il sacaie cu plangerile lor! Nu le place nici ploaia, nu le plac nici norii. Acum il cheama sa le repare ziua, iar in urma cu cateva ore nici nu voiau sa-l vada: pretindeau ca ii sufoca! Si ce-i mai rau ... e ca trebuie sa le scurteze bucuria celor ce stiu sa aprecieze ploaia. Dar el stie ca acestia nu se supara. Nu pe el! Pe el il primesc tot cu aceeasi bucurie cu care intampina si ploaia, si ninsoarea, si vantul, si ceata. Pentru ca Oamenii acestia stiu ca toate astea fac parte din Natura si ei iubesc Natura asa cum este ea. Natura ii ajuta, dandu-le puterea de a merge mai departe si de a nu se lasa doborati de ceilalti. Iar el, Soarele, isi gaseste in ei motivul de a rasari in fiecare zi. Pentru ca fiecare dintre cele doua parti, Oameni si Natura, fiecare stie ca iubirea lor e reciproca ... Asa ca soarele a rasarit de data asta. Pentru ca eu il iubesc si pentru ca el ma iubeste. Sic!
6 comentarii:
Evil ?? hmm... eu nu prea vad asa... eu "vad" altceva. S-ar putea sa ma insel dar mie mi se pare ca de abia acum iese soarele... dupa o furtuna, dupa ce s-au adunat multi nori negri si tot ce e legat de asta... acum iese soare, in sfarsit...
In sfarsit va fi lumina, iar norii intunecati vor fi alungati... (cred ca mai degraba ar fi "sfarsitul raului"... desi uneori sunt bune si furtunile daca sunt moderate) :)
nope... se apropia furtuna iar soarele era spre asfintit ;)
Am zis ca s-ar putea sa ma insel :D Asa am vazut eu... asta e impresia pe care mi-a lasat-o aceasta poza... Inseamna ca in noaptea asta va fi furtuna, iar soarele va rasari maine.. sau in alta zi, daca va tine mult vremea asta...
Si totusi... chiar daca e o furtuna... tot poti gasi ceva de facut, ceva care sa iti ocupe timpul si sa nu fii afectat de furtuna... iar in cazul in care iti place furtuna... poti sa stai sa o admiri, sa meditezi...
cand e furtuna, eu alerg prin ploaie...doar in tricou :) ;;)
Nu esti singurul caruia ii place ploaia... mie cel mai mult imi place ca atunci cand ploua sa ma plimb incet, sa simt fiecare picatura de ploaie ce-mi atinge fata, corpul...
Numai ca in imagine norii sunt cam negri.. s-ar putea sa fie o vijelie mai mare, cu vant puternic... si atunci nu mai e chiar asa placut.. Dar... cine stie? poate ma insel din nou...
: ) Cand am vazut poza si eu am crezut ca furtuna a trecut deja si soarele abia rasare. O viziune ciudat de optimista pentru mine :P Dar dupa ce am citit comentariile, s-a dus pe apa Sambetei viziunea mea : (( Acum nu pot sa vad decat norii abatandu-se asupra pamantului. Clar: nu voi mai citi comentariile decat dupa ce il scriu pe al meu. Si totusi, desi totul este trist in lume (am incheiat citatul ;) ), vreau sa ma reintorc la imaginea mea optimista. Fiecare vede ce vrea sa vada, fiecare construieste „realitatea” lui. So ... story (am sa ma straduiesc sa aiba un happy ending dar nu promit nimic):
In ziua aceea obosise. Nu mai avea forta sa lupte, nu mai avea motive sa straluceasca, nu mai vedea nici macar sensul de a darui caldura. Voia doar sa fie lasat in pace, sa fie „uitat” de toti oamenii aceea de jos...
La inceputurile Timpurilor, ii erau dragi. Ii zambeau in fiecare dimineata, ii alergau in intampinare imediat ce el se trezea din somn. Il rugau sa ii incalzeasca si sa le insoteasca fiecare pas, sa le binecuvanteze pruncii si sa le ajute culturile sa rodeasca. Ba unii chiar ii multumeau ... cand isi mai aminteau sa o faca. Avea pana si templu ridicat in onoarea lui!
Acum nici macar nu mai stiu sa ceara lumina si caldura. Au impresia ca toate acestea li se cuvin de drept si ca el exista doar pentru a servi intereselor fiecaruia dintre ei. Daca vrea sa ii salute dimineata, mangaindu-le pleoapele, de cele mai multe ori este injurat: in timpul saptamanii pentru ca i-a trezit prea tarziu si vor intarzia la munca, iar in week-end ... pentru ca i-a trezit prea devreme. Daca le da caldura, sunt nemultumiti ca le da prea multa. Daca nu ii incalzeste, il privesc urat si se plang de frig...
Dar el? La el se gandeste cineva? Au impresia ca el e de piatra? Ca nu simte, ca nu aude, ca nu vede? Oh, nu... Il doare fiecare firicel de fum ce iese pe hornurile rafinariilor, pe teava de esapament a fiecarei masini, pe geamul fiecarui apartament. Il doare fiecare explozie de bombe, fiecare racheta lansata, fiecare avion ce ii zboara pe langa ureche lasand in urma dara de kerosen. Astea toate sunt cauza caldurii insuportabile, nu el! Asa ca azi nu mai vrea sa stie de ei. Azi isi ia dupa-amiaza libera. Nu-i mai pasa de nimeni... Din moment ce el nu-i poate multumi (si chiar se straduieste!), ii va lasa in compania norilor si a furtunii ... poate se vor simti mai bine ... Se duce sa doarma. [...] Oh, dar insistenta constiinta mai are! Cum oare poate scapa de ea??? Si omuletzii aia care il sacaie cu plangerile lor! Nu le place nici ploaia, nu le plac nici norii. Acum il cheama sa le repare ziua, iar in urma cu cateva ore nici nu voiau sa-l vada: pretindeau ca ii sufoca! Si ce-i mai rau ... e ca trebuie sa le scurteze bucuria celor ce stiu sa aprecieze ploaia. Dar el stie ca acestia nu se supara. Nu pe el! Pe el il primesc tot cu aceeasi bucurie cu care intampina si ploaia, si ninsoarea, si vantul, si ceata. Pentru ca Oamenii acestia stiu ca toate astea fac parte din Natura si ei iubesc Natura asa cum este ea. Natura ii ajuta, dandu-le puterea de a merge mai departe si de a nu se lasa doborati de ceilalti. Iar el, Soarele, isi gaseste in ei motivul de a rasari in fiecare zi. Pentru ca fiecare dintre cele doua parti, Oameni si Natura, fiecare stie ca iubirea lor e reciproca ...
Asa ca soarele a rasarit de data asta. Pentru ca eu il iubesc si pentru ca el ma iubeste. Sic!
Trimiteți un comentariu