in fiecare seara voi incerca sa pun cate o fotografie aici.... eventual incercam sa discutam despre ele... astept in primul rand critici (va rog, semnati commentariile cu un prenume sau pseudonim... )
Plangem atunci cand am pierdut pe cineva drag, la care am tinut mult sau care ne-a fost alaturi de noi atunci in anumite momente, plangem daca ni s-a intamplat ceva rau noua... sau unei persoane apropiate... De ce sa nu plangem atunci cand simtim nevoia? Asta face parte tot din "a fi om"... iar asta nu ne face mai slabi, dimpotriva as zice eu... numai sa nu folosim acest lucru ca pe un fel de "santaj" emotional..
Superba fotografia! Si atat de trista ... Copilul acela inspira atat de multa tristete, incat mi s-a facut frig. E asa de singur, fragil, vulnerabil, parasit, indurerat. Are o privire pierduta. Oare la ce se gandeste? M-a cuprins instantaneu o senzatie de rau si singuratate rece ... Copilaria si tristetea nu ar trebui sa aiba nimic in comun. Un copil nu ar trebui sa cunoasca degradarea lumii, nu? Si totusi, daca nu o cunoaste, ajunge sa-si formeze propria imagine feerica. Iar in clipa in care lumea i se dezvaluie in adevarata ei infatisare ... copilul este dezamagit, indurerat, speriat, dezorientat. Exact ca acesta din fotografie : ( Cum sa nu alergi sa-l strangi in brate si sa-i alungi tristetea cu orice pret? Dar ce i-ai putea spune? Cum sa-l consolezi? Sa-l minti? Sa plangi alaturi de el? Nu ar ajuta la nimic... E doar la primul sau pas in transformarea ce urmeaza. La sfarsitul acesteia, copilul va face parte din lume. Ce e mai trist??? Durerea de acum sau nepasarea de atunci? Oh, este inepuizabila tema asta. Ar fi prea multe puncte de vedere iar „adevarul e dincolo de noi”. Sau poate adevarul este in fiecare dintre noi : ( Nu stiu, dar e o buna tema pentru noptile de insomnie.
In legatura cu titlul ... Pentru cine plangem cand pierdem (intr-un fel sau altul) pe cineva drag? Pentru el ca „pleaca” sau pentru noi ca „ramanem”? Stau si imi scormonesc mintea de vreo 15 min. Incerc sa-mi amintesc ultima oara cand am plans pentru cineva si nu-mi vine in minte niciun exemplu. Eh bine, am plans la filme (e adevarat, in general acest „plans” era, de fapt, o lacrima in coltul ochiului. doar la „ A walk to remember” am plas cu sughituri de nici nu mai stiam cum ma cheama), dar asta nu se pune la socoteala. Am plans ani intregi dupa ce am pierdut persoana pe care o iubeam cel mai mult. Aveam sapte ani cand bunicul meu a murit. Ma simteam precum copilul din poza: singura pe lume. Si chiar asa eram. Dar pentru cine plangeam? Sincer, nu stiu pentru cine. Stiu doar pentru ce: ma durea. Am plans pentru ca cineva drag era bolnav sau pentru ca cei din jur erau nefericiti, iar eu nu puteam schimba nimic. Da, gata, am gasit raspunsul :D Uf, slava Domnului! Incepeam sa-mi fac probleme... De cate ori ati plans pentru cineva? De cate ori ati plans din cauza cuiva? Si ... de cate ori ati facut pe cineva sa planga?
2 comentarii:
Plangem atunci cand am pierdut pe cineva drag, la care am tinut mult sau care ne-a fost alaturi de noi atunci in anumite momente, plangem daca ni s-a intamplat ceva rau noua... sau unei persoane apropiate...
De ce sa nu plangem atunci cand simtim nevoia? Asta face parte tot din "a fi om"... iar asta nu ne face mai slabi, dimpotriva as zice eu... numai sa nu folosim acest lucru ca pe un fel de "santaj" emotional..
Superba fotografia! Si atat de trista ... Copilul acela inspira atat de multa tristete, incat mi s-a facut frig. E asa de singur, fragil, vulnerabil, parasit, indurerat. Are o privire pierduta. Oare la ce se gandeste? M-a cuprins instantaneu o senzatie de rau si singuratate rece ... Copilaria si tristetea nu ar trebui sa aiba nimic in comun. Un copil nu ar trebui sa cunoasca degradarea lumii, nu? Si totusi, daca nu o cunoaste, ajunge sa-si formeze propria imagine feerica. Iar in clipa in care lumea i se dezvaluie in adevarata ei infatisare ... copilul este dezamagit, indurerat, speriat, dezorientat. Exact ca acesta din fotografie : ( Cum sa nu alergi sa-l strangi in brate si sa-i alungi tristetea cu orice pret? Dar ce i-ai putea spune? Cum sa-l consolezi? Sa-l minti? Sa plangi alaturi de el? Nu ar ajuta la nimic... E doar la primul sau pas in transformarea ce urmeaza. La sfarsitul acesteia, copilul va face parte din lume. Ce e mai trist??? Durerea de acum sau nepasarea de atunci? Oh, este inepuizabila tema asta. Ar fi prea multe puncte de vedere iar „adevarul e dincolo de noi”. Sau poate adevarul este in fiecare dintre noi : ( Nu stiu, dar e o buna tema pentru noptile de insomnie.
In legatura cu titlul ... Pentru cine plangem cand pierdem (intr-un fel sau altul) pe cineva drag? Pentru el ca „pleaca” sau pentru noi ca „ramanem”? Stau si imi scormonesc mintea de vreo 15 min. Incerc sa-mi amintesc ultima oara cand am plans pentru cineva si nu-mi vine in minte niciun exemplu. Eh bine, am plans la filme (e adevarat, in general acest „plans” era, de fapt, o lacrima in coltul ochiului. doar la „ A walk to remember” am plas cu sughituri de nici nu mai stiam cum ma cheama), dar asta nu se pune la socoteala. Am plans ani intregi dupa ce am pierdut persoana pe care o iubeam cel mai mult. Aveam sapte ani cand bunicul meu a murit. Ma simteam precum copilul din poza: singura pe lume. Si chiar asa eram. Dar pentru cine plangeam? Sincer, nu stiu pentru cine. Stiu doar pentru ce: ma durea. Am plans pentru ca cineva drag era bolnav sau pentru ca cei din jur erau nefericiti, iar eu nu puteam schimba nimic. Da, gata, am gasit raspunsul :D Uf, slava Domnului! Incepeam sa-mi fac probleme... De cate ori ati plans pentru cineva? De cate ori ati plans din cauza cuiva? Si ... de cate ori ati facut pe cineva sa planga?
Trimiteți un comentariu